Recent am început să învăț limba spaniolă. Pur și simplu îmi place cum sună această limbă, muzicalitatea ei. Problema este însă că limba mea maternă, maghiara nu prea are multe în comun cu limba spaniolă. Cu toate acestea, fac progrese, și profesorul mi-a zis că învăț mult mai repede decât majoritatea studenților.
Probabil că am puțin talent la învățatul limbilor, dar în mod sigur, accesul la toate resursele online mă ajută mult. Videouri, cursuri de limbă online, aplicații, filme, toate acestea mă ajută să-mi îmbunătățesc pronunția fără a avea contact direct cu un vorbitor nativ.
Totuși, motivul principal pentru care acest proces de învățare îmi merge mult mai bine este faptul că vorbesc românește, o limbă care are multe lucruri în comun cu limba spaniolă căci ambele provin din latină. Dar învățarea limbii române în anii 1920 nu a fost ușor, dimpotrivă. Să vă povestesc cum am învățat eu atunci să vorbesc românește. Să facem acest lucru, trebuie să călătorim înapoi în timp mai mult de 100 de ani.
Era în anul 1920 când am început să învățăm româna la școală. Eram în clasa a 3-a, și deja scriam și citeam în maghiară. Dar nimeni din familie, sau la școală, ci nici în sat nu vorbea românește cu excepția profesorului de română. Toți vorbeam numai ungurește. Deși școala era obligatorie până la vârsta de 16 ani, frații mei mai mari au petrecut mai multe zile la muncă decât la școală, deci îi era greu să țină pasul cu lectura. N-au avut cum să mă ajute.
Nu exista sfera virtuală cu resurse online, nici televizor, nici CD, stereo, nici măcar un gramofon n-am avut. Singurul loc unde am auzit limba română vorbită era ora de română la școală, care s-a dovedit nu a fi suficient. Atunci n-am avut decât un abecedar în limba română. Temele pentru acasă au fost întotdeauna o luptă. Nu exista traducere în carte și, adesea, ilustrațiile nu erau suficiente să descifrăm înțelesul corect al cuvintelor.
Am copiat propoziții dar întotdeauna au fost prea multe cuvinte pe care nu le înțelegeam. Să nici nu mai vorbesc de gen: încurcam substantivele feminine cu cele masculine și neutre. Ordinea cuvintelor într-o propoziție era diferită de cea din limba maghiară, iar accentul meu era catastrofal. Dar chiar dacă a fost o luptă grea, a fost o călătorie incitantă de descoperire, iar acest lucru a fost suficient pentru a mă menține curioasă și hotărâtă să învăț.
Deci am început prin a crea un dicționar mic din unul din caietele mele cu cuvintele românești învățate. Am pus multe întrebări profesorului și astfel caietul se umplea repede. Acasă pronunțam în voce tare numele obiectelor și animalelor în limba română. Câteodată am rostit propoziții întregi în română familiei mele numai să le tachinez. S-au uitat la mine cu expresii confuze și mi-au cerut o traducere.
Apoi într-o zi în drum spre casă m-am întâlnit cu cineva care vorbea foarte bine românește. Nu știam cine e, dar mergeam în aceeași direcția și am început să vorbim. Mi-am dat seama repede că era fata profesorului de română, și s-au mutat recent în satul nostru. Era cu câțiva ani mai mare decât mine și nu vorbea foarte bine maghiara, dar ne-am înțeles. Atunci mi-a venit idea de a ne ajuta reciproc. Am hotărât să petrecem ceva timp împreună ca eu să învăț românește de la ea, iar ea să-și îmbunătățească maghiara.
Ea a devenit sursa mea cea mai bună de a învăța pronunția corectă, și română mea a început să se îmbunătățească foarte repede. La început ne-am vizitat reciproc să învățăm împreună și ea mă ajuta cu temele. Dar totul a devenit mult mai plăcut când am invitat-o să vină cu mine la șezătoare. Atunci am început să traducem în română povestirile pe care fetele le împărtășeau în timp ce filau fire din lână.
Prima dată când am vizitat-o la ea acasă am descoperit că avea o mulțime de cărți minunate, o întreagă bibliotecă, cele mai multe în limba română. Una era o carte cu povești de frații Grimm. Știam aproape toate poveștile lor pe de rost, pentru că aveam și eu o carte asemănătoare în limba maghiară. Am împrumutat cartea de la ea și asta a schimbat totul. Cum știam deja poveștile, îmi dădeam seama de sensul multor cuvinte din context. La început am înțeles numai puțin, dar în curând am înțeles cea mai mare parte a poveștilor. Apoi am împrumutat și alte cărți. Caietul cu cuvintele noi se umplea repede și nu cu mult timp după deja aveam conversații în limba română cu noua mea prietenă.
Învățarea limbii române la început era un proces foarte dificil, dar a meritat cu siguranță. Acesta este motivul pentru care mai târziu mi-a fost ușor să învăț franceza, iar acum spaniola. Dar mi-a adus, de asemenea, o prietenie frumoasă și șansa de a descoperi noi cărți, noi culturi și noi lumi.
Acum că mă gândesc la asta, chiar dacă am acces la toate aceste resurse digitale online, aplicații lingvistice și filme, cred că cel mai bun mod de a învăța o limbă nouă este să mă împrietenesc cu un vorbitor nativ. Deci cred că a venit timpul să iau legătura cu Clarita, vechia mea prietenă și omonimă din Spania, și să transform învățatul spaniolei într-un proces mult mai plăcut. Clarita chiar este o companie grozavă.
Klárika
CYBERNOVELS L'20S 