Copii care mănâncă unt

Pe 8 ianuarie 1950, ora 8 dimineața, cel de-al șaptelea convoi militar britanic, cu Hans și alți 498 de copii, a plecat din Viena spre Spania. Copii vor petrece câtva timp acolo să se recupereze și să mănânce mai bine, li s-a spus, și să uite puțin de clădirile scheletice care încă mai existau în orașul lor și în cea mai mare parte a țării lor.

Cu câteva zile înainte, la școală, li se făcuse un control medical și li se administraseră niște injecții despre care au spus că se numesc vaccinuri.
Nici Hans nici ceilalți copii un prea știau unde e Spania; știau numai că e în sud, și că acolo era și o mare. Mama lui Hans îi pregătise un pachețel cu o coajă de pâine de secară și brânză. Când s-au urcat în tren, îngrijitorii băieților au dat fiecărui copil o farfurie, o lingură și o pătură aspră.

Hans a tras de șnurul de la gât, de care atârna un carton mare, cu numele și prenumele, vârsta, culoarea părului și a ochilor, locul de proveniență și numele mamei sale. Convoiul a început să se deplaseze. Hans a inhalat mirosul de cărbune care intra prin crăpătura de sus a ferestrei în timp ce își privea mama făcându-i cu mâna cu tristețe de pe platforma înzăpezită. N-a plâns, dar avea crampe la stomac, ca atunci când nu mâncase nimic de câteva zile.

Le va lua câteva zile să ajungă acolo, marea Spaniei era departe, iar pentru a ajunge acolo trebuiau să traverseze o parte din Elveția, Italia și, mai ales, Franța.
Nopțile au fost cele mai înfricoșătoare. Uneori, convoiul se oprea violent, iar copiii tresăreau la strălucirea lanternelor puternice de pe acoperișul vagonului și de la ferestre. Îngrijitorii i-au asigurat că este vorba de verificări de rutină și că totul este în regulă, dar Hans a răsuflat doar când a auzit vuietul in-crescendo al locomotivei.

Hans și majoritatea colegilor săi au dormit pe podea, dar cei mai tineri au fost puși pe suporturile de bagaje. Erau atât de subțiri încât, chiar dacă erau șase corpuri pe același suport, asta nu se întindea deloc.

Pe 14 ianuarie 1950 convoiul celei de-a șaptea expediții de copii austrieci a sosit în Irún. Mai multe persoane care așteptau afară i-au ajutat să coboare scările înalte de metal și, în curând, au intrat într-o sală mare, unde tot felul de fructe și mâncăruri ciudate erau așezate pe mese rotunde mari, cu fețe de masă albe.
Hans era atât de entuziasmat, încât nu-i era deloc foame, dar o mâncare curbată galbenă și maro pe care nu o mai văzuse până atunci i-a atras atenția. S-a uitat în jur și a văzut că, încetul cu încetul, ceilalți copii începuseră să ia mâncarea de pe mese, în timp ce oamenii care îi primiseră își fluturau brațele în semn de încurajare.

Și-a mai întors o dată capul de la dreapta la stânga, și-a pus degetul arătător mic în gură, l-a mușcat și a făcut un pas spre masă. A luat mâncarea galbenă și a decis să ia o mușcătură din partea care nu avea tulpină. Dar înainte ca să termine prima îmbucătură, o doamnă a strigat: «Nu, nu așa» și s-a apropiat de el, îndepărtându-i brațul de la gură. Câțiva bărbați din jurul lui au început să râdă.
Doamna i-a luat mâncarea galbenă din mână și încet a rostit câteva silabe:
– Pla-ta-no! Platano! E foarte delicios, gust-o, dar o mâncăm fără coajă, vezi?
Doamna a tras de coajă și un fruct curbat, mai puțin galben a apărut din coajă. Doamna i-a atins banana și Hans și-a înfipt dinții în ea.
– Hai, încearc-o!

Recepția de la Irun a fost primul contact pe care copii l-au avut cu Spania. Hans se gândea că la prima vedere Spania un era foarte diferită de Austria, cu excepția faptului că era mai puțin frig și cei mai mulți oameni aveau păr mai întunecat.
După ce toți au gustat din mâncărurile pregătite pentru ei și au băut puțină lapte, l-i s-a spus să se întoarcă în tren pentru că călătoria continua spre Pamplona, una dintre cele mai mari orașe ale Spaniei.

Câteva ore mai târziu, locomotiva a ajuns în stația de tren din Pamplona numită Estacion del Norte, unde un număr mare de oameni s-au înghesuit pe platforme și în fața stației. Hans a văzut operatori de camere la o distanță înregistrând totul ce se petrecea în acele momente, toate fețele fericite și toate emoțiile. (Atunci nu știa încă că știrea sosorii lor a fost preluată de NO-DO, un film documentar difuzat în sălile de cinema din toată Spania în ziua de duminică.) Deși era fascinat de tot ceea ce vedea, au apărut și nervii: unde va fi dus, cum va fi familia adoptivă?

Următoarele ora au trecut foarte lent, mulți copii au părăsit holurile instituției religioase unde au fost original primiți, și mulți s-au dus deja la noile lor familii direct din stație.

Hans era un băiat timid, dar, în timpul lungii călătorii, avusese timp să se împrietenească cu alți doi băieței dintr-un cartier vienez îndepărtat de al lui, Helmut și Erik.
S-a făcut noapte și cei trei așteptau în continuare, fără să știe unde vor fi duși. Li s-a spus că vor trebui să petreacă noaptea acolo, iar dimineața trenul va pleca spre sud, spre orașul Almeria.

Ore și ore în tren, călătoria a durat atât de mult încât Hans, deși nu era somnoros, a dormit aproape tot drumul. Nu s-a trezit decât o singură dată, când Erik și Helmut au coborât în gara Valencia. Cei trei băieți, atât de obișnuiți cu despărțirile, s-au ținut ferm de mână, așa cum îi văzuseră făcând pe bărbații din familiile lor.

Hans a ajuns la destinație în primele ore ale dimineții. Din nou a fost nevoit să doarmă în acel loc. Acest lucru nu l-a deranjat prea tare, cel puțin dormitul într-un pat era mai bun decât dormitul pe scaunele de lemn ale trenului. Câteva ore mai târziu, a fost trezit și dus la toaletă pentru a se spăla. I s-au dat haine noi și apoi a mers la cabinetul asistentului medical al școlii pentru o nouă examinare medicală. Când s-a urcat în mașina care urma să-l ducă la destinația finală, reflexia razelor soarelui pe gresia colorată a fațadei gării din Almería l-a împiedicat să vadă clar cât e ceasul, dar Hans, în timp ce se îndepărta, a văzut că era ora 9 dimineața.

Nu-și amintea prea multe din călătoria cu mașina, deoarece a dormit în cea mai mare parte a timpului. A fost nevoit să închidă ochii pe măsură ce curbele deveneau mai numeroase și mai abrupte, iar el s-a trezit numai când traversau un pod îngust.

Orașul care urma să-l întâmpine se numea Purchena, iar casele care se aflau în fața lui erau foarte diferite de clădirile din Viena. Erau toate albe și mai puțin înalte, cu unul sau două etaje. Casa lui se afla într-o piață mică.
A văzut mulți oameni care păreau să aștepte la intrarea satului căci sosirea copiilor austrieci a stârnit mari emoții.

Înainte de a se întâlni cu familiile lor, copiii au mers la slujbă, după ce au fost primiți în casa preotului paroh. În cele din urmă, Hans i-a cunoscut pe membrii noii sale familii: Pepe, Rosina și mătușa Herminia. Aceasta a fost cea care l-a luat pe Hans și l-a dus la casa din piațetă. Au urcat treptele și au intrat ținându-se de mână.

Pepe i-a strâns mâna cu fermitate, Rosina i-a dat un pupic pe frunte. Nici nu puteau să creadă că familia lor brusc a crescut cu sosirea băiețelului.
Știau că drumul fusese lung și anevoios, așa că au pregătit cina devreme și l-au dus pe Hans în camera lui. Din patul său, putea să privească de pe balcon luna plină care strălucea pe cerul Purchenei în acea noapte de ianuarie.

Din ziua următoare viața lui Hans in Purchena era o aventură completă. A petrecut mult timp cu tatăl lui adoptiv, care l-a dus la cortijo-ul familiei și s-au dus și la vânat. Un s-au dus niciunde fără Tundra, câinele familiei, care a devenit și el un prieten credincios al băiatului.
Zilele treceau repede cu școala și joaca de dupămasă. Comunicarea gestuală din primele zile a făcut loc unei limbi spaniole din ce în ce mai bune, care a erodat treptat germana nativă a lui Hans, iar acesta se trezea adesea că nu găsea cuvintele germane.
Hans s-a împrietenit cu mulți copii la școală iar după masa se juca cu copiii din străzile alăturate. S-a regăsit într-un loc nou și diferit, dar nu i-a fost foarte dor de casă și s-a adaptat foarte bine la viața din Purchena. De fapt, toți copiii s-au acomodat foarte bine cu familiile lor.

A trecut ianuarie, apoi februarie și martie, iar în aprilie 1950 Hans își sărbătorea a 10-cea zi de naștere.
Pe 6 aprilie Hans și Pepe s-au dus la cortijo, și Hans s-a simțit ca un bărbat. La cortijo era un măgar, iar Hans a vrut să se urce pe spinarea lui, ca și călăreții eleganți pe care îi văzuse pe caii lor. Măgarul era mai mic decât un cal, așa că a simțit că poate să-l călărească. Aceea a fost singura dată când Pepe l-a certat pe Hans.

– Nu, poate să te lovească!» – a strigat el din interiorul fermei. Băiatul nu înțelegea cuvintele, dar își putea imagina ce însemnau. Nu l-a mai nesocotit niciodată pe tatăl său vitreg.

Octombrie a venit fără avertisment. De câteva zile, Rosina cosea pantaloni pentru Hans din hainele pe care le luase de la soțul ei și avea pregătite mai multe pulovere cusute pe care Hans era să le ducă la frații săi.

În bucătăria casei era un calendar pe care Mătușa Herminia tăia zilele în fiecare seară, la ora cinei. Ziua de 1 octombrie a căzut într-o duminică. După slujba din acea zi, Hans s-a uitat pentru ultima oară la calendar. Mătușa Herminia nu a tăiat ziua de 1 în acea seară, de fapt, nu a mai tăiat nicio zi până la plecarea lui Hans.

Niciunul dintre ei nu voia ca el să plece, iar în noaptea dinaintea întoarcerii marelui taxi care îi aducea pe copii la Purchena, Hans a încercat să se ascundă pentru casă un trebuie să se întoarcă în țara sa natală.
S-a gândit că solanele erau locul perfect pentru a face acest lucru, în spatele unui borcan mare, într-un colț. A stat acolo o jumătate de oră, până când Tundra a urcat pe scări adulmecându-și micul prieten. Nu mai era nicio scăpare: Tundra a lătrat neîncetat pentru a-și alerta stăpânii, în ciuda eforturilor lui Hans, care dădea din brațe și șuiera în încercarea de a o liniști pe Tundra.

Șederea de nouă luni în Spania se încheiase. În lacrimi, familia și-a luat rămas bun de la copilul lor.
Hans a aruncat sărutări în aer către Pepe, Rosina, chacha Herminia și numeroșii oameni care se adunaseră pentru a-și lua rămas bun de la copiii austrieci.
Copii care acum se scăldau în soarele sudic, care mâncaseră toate mâncărurile făcute cu ulei de măsline și cărora nu le mai lipsea nici măcar untul.

*¹ Membri ai familiei Guirao au precizat că numele mătușii era Micaela (numele complet: Micaela Pardo Rojas). Am decis să includem această notă, dar și să lăsăm numele pe care ni l-a dat Hans, pentru a respecta mărturia acestuia.

Nota autorului: această poveste conține componente fictive care au fost adăugate de dragul narațiunii și al procesului creativ.

Bibliografie

• Un asunto de Estado: la acogida de niños austriacos en la geopolítica del primer franquismo, Lurdes Cortès-Braña, Doctora en Historia por la Universitat Pompeu Fabra.

• Los niños de la mantequilla. Historia de los 4000 niños acogidos en España tras la Segunda Guerra Mundial, Javier Más.

Dorim să ne exprimăm recunoștința față de Dolores Galera, care a fost legătura și piesa fundamentală pentru a ajunge la Hans. Sperăm să vă placă acest mic omagiu adus familiei Guirado, una dintre multele familii din Purchena care au atins inima unor copii ca Hans.

Îi suntem foarte recunoscători lui Hans Schery, unul dintre copiii care a locuit în Purchena timp de 9 luni. Contribuția sa la această cercetare este neprețuită și sperăm să putem să-i răsplătim într-o zi fericirea pe care ne-a adus-o discuția cu el. Următoarele fotografii provin din colecția sa.

Clarita