Odă și elegie la Purchena din 1927

Fotografie: Anna Miller

Dragi prieteni, un an nou fericit în 2023!

Sper că ați avut timp să petreceți Crăciunul cu cei mai importanți și cei mai dragi oameni din viața voastră și că împreună vom reuși să transformăm 2023 într-un an prosper și sănătos. 

Sunt sigură că mulți dintre voi sau din cei dragi vouă s-au întors la Purchena în acest sezon festiv și mă întreb dacă există ceva mai specific Purchenei sau de al nostru decât imaginea impunătoare a orașului nostru văzută de la intrarea prin pod? Bineînțeles, această imagine este o carte poștală emblematică a orașului Purchena, iar construcția podului a facilitat accesul către oraș și comunicarea cu noi într-un mod remarcabil. Dar există un lucru important de știut: podul nostru deasupra râului Almanzora, podul Fas n-a fost întotdeauna acolo. Înainte de construcția sa, inundațiile și ploile torențiale au inundat vega și ne-au lăsat fără comunicații timp de mai multe zile.

Astăzi vă prezint textul unei persoane din Purchena publicat în revista Almeria Nueva în 1927. Apreciez nostalgia și melancolia, dar și speranța din cuvintele ei, speranță la un viitor mai prosper pentru Purchena. 

Numele ei era Carmen Tapia Perez, și mă întreb dacă cineva are vreo idee în legătură cu cine această femeie era care a trebuit să plece din Purchena în copilărie. Vă rog să nu ezitați să lăsați un comentariu și, între noi toți, să vedem dacă reușim să depistăm originile acestei persoane care, după mine, a scris această Odă și elegie la Purchena din 1927.

_______________________________________________________________________________________________

Purchena! Mica mea patrie

Sanctuarul amintirilor și viselor mele… Țară iubită unde s-a născut iubirea sufletului meu, un colț al bucuroasei Andaluzia, unde spiritul meu s-a născut, a crescut și s-a lărgit, creând primele iluzii ale fanteziei mele, în acea mică casă veselă și zâmbitoare, asemănătoare casei umile din Nazaret, imitând Isus când spusese apostolilor: ”Lăsați copilașii să vină la mine”… Sub acel acoperiș prietenos mai multe generații au fost crescute cu înțelepciune, cu afecțiune, cu dragoste, cum numai acea Femeie Sfântă știa cum să ne educe, de care toți cei din oraș își amintesc cu afecțiune în ciuda anilor care au trecut de la moartea ei. 

Cât de repede trec anii, lunile, zilele, orele, minutele… le văd parada pe micuțul meu ceas, târându-se cu o viteză amețitoare, mai întâi singura perioadă fericită a vieții, care este … dulcea copilărie; fără ură, fără regrete, fără durere sau remușcări. 

Ceva mai târziu, dar întotdeauna, odată cu mersul agitat al timpului, tinerețea, sănătatea și viața se estompează odată cu pierderea celor mai dragi iluzii, arătându-ne în haina lor de zăpadă bătrânețea rece, singurătatea și abandonul.

Și astfel și tu, Purchena sufletului meu, vei dispărea!… Un oraș, care în timpuri mai bune, ai apărut în fața ochilor călătorului curios ca un oraș construit de zânele din povestea Frumoasa din pădurea adormită. Cine te ar recunoaște când numai rămășițe din frumusețea ta rămân?

Cele mai multe dintre casele tale s-au prăbușit sub impulsul furibund al vijeliei, frunzișul verde a fost anihilat de oribilele furtuni de apă, care au distrus străzi și drumuri; chiar și almenaurile, locul predilecției mele, au dispărut aproape în întregime.

Și oamenii dispar pentru că săracii, de teama mizeriei și a foametei, cu tristețea răsucind inimile lor, te abandonează în căutarea unui loc de muncă în țări îndepărtate, loc de muncă pe care tu, neavând resurse, nu le dai. 

Și eu, la moartea tatălui meu (cu lacrimi în ochi) am fost nevoită să te abandonez; dar nu te am uitat și nu te voi uita niciodată. M-am născut sub cerul tău binecuvântat, am fost foarte fericită în îmbrățișarea soarelui tău, și foarte nefericită în acea zi înzăpezită… când buna și sfânta mea mamă și-a pierdut viața. Totul trăiește întotdeauna în mine și amintirile despre tine fac ca inima mea să bată mai repede. Pentru cine suspin? Gândindu-mă la ea, la tine, la sărăcia ta, decadența ta, starea de ruină în care ești… Și crede-mă, Purchena mea, că aș de o mie de vieți să devin o eroină ca să te păstrez și să te salvez; să dau ceva nobil și frumos oamenilor mei; dar nu leșin. Ezechia, aproape de moarte, și-a salvat viața prin credința inspirată de Dumnezeul strămoșilor. Proorocului Isaia, Dumnezeu i-a anunțat 15 ani de viață, când el se aștepta să trăiască doar o clipă. De ce să nu avem și noi credință și speranță? Tot ceea ce este funest și dureros emană de la oameni; dar cum Dumnezeu este izvorul binelui care însuflețește, cred cu mare nădejde că rugăciunile pe care Fecioara de la Almenas le transmite fiului său în numele nostru vor fi ascultate și cu Primo de Rivera luminat de Dumnezeu, în curând, foarte curând se va primi ordinul pentru construirea podului de la Fás (atât de mult visat) pentru ca săracii să nu fie nevoiți să emigreze, și Purchenea va deveni iar orașul frumuseții și a măreței luni pe care arabii ni l-au lăsat moștenire aproximativ în jurul anului 1492.

Carmen Tapia Pérez

Almería Nueva – Revistă săptămânală 

1 noiembrie 1927