Pandemia de gripă spaniolă în Purchena

Intrăm în ultima sută de metri a anului și se pare că trebuie să începem să facem un bilanț, nu credeți? Eu fac acest lucru de mai bine de patru sute de ani și vă asigur că nici un an un e ca celălalt. 

Astăzi m-am gândit la viața mea de zi cu zi, la viața zilnică a purchenenilor, la piața de joi, cu churros și vânzătorii săi ambulanți care fac ca această zi a săptămânii să fie atât de plăcută. Și asta m-a făcut să mă uit în urmă. Cât de ironic, căci pot să călătoresc în viitor cu ușurință. Dar de fiecare dată aleg trecutul. Mă ajută să reflectez și să văd lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Să relativizez lucrurile, și să am speranță pentru viitor. M-am gândit la ultimi doi ani care au paralizat lumea și care ne-au făcut să ne deșteptăm la o panoramă postmodernă și câteodată o panoramă. 

N-o să glumesc, nu-mi lipsesc nici perioadele când am fost închiși, nici practic niciunul dintre evenimentele din 2021 sau 2020 (mai puțin ziua mea de naștere și aniversarea Jocurilor Maurilor). Restricții de călătorie au fost instituite și în Consiliul Timpului iar centrul Purchenei a devenit plictisitor ca naiba fără vizitele vreunuia dintre călătorii săi obișnuiți, cum ar fi bunul meu prieten Abén sau nașa mea Brianda. Și, din fericire, noi, nemuritorii, supraviețuitorii memoriei, nu suferim de nici o formă a durerilor materiei fizice, deși știm foarte bine că suferința sufletului poate fi mult mai dureroasă. 

Prin aceasta vreau să spun că, în cei doi ani care, deși nu sunt îndepărtați, ne dorim să fie, nu am fost în pericol de contaminare cu boala care a îngrozit lumea timp de luni de zile.

Și n-am fost nici în timpul ultimei mari pandemii, cea din 1918. 

Era septembrie când oameni deodată au început să se îmbolnăvească fără nici un motiv aparent. Se șoptea în sat că cauza ar putea fi apa folosită pentru culturi sau un dăunător care a atacat culturile. Teroarea a cuprins familiile care și-au văzut toți membrii suferind de afecțiuni stomacale și febră mare, când mamele, care aveau grijă de ceilalți, s-au îmbolnăvit și ele și nu au mai putut avea grijă de copiii lor și nici de bătrâni.

Îmi amintesc că și eu mă plimbam prin Purchena cu îngrijorare, deoarece oamenii erau foarte neliniștiți și nervoși. Îmi amintesc perfect cazul unei familii care locuia pa strada la Manga. Femeia Juana era văduvă. Avea doi copii mici și și bunica stătea cu ei în casă. 

Prima care s-a îmbolnăvit a fost Maria. Am aflat pentru că am văzut copiii alergând de pe deal spre centru să ceară ajutor. Mama lor avea febră mare și un aveau cum s-o ducă jos în sat. Ziua următoare și bunica s-a infectat. Am văzut mulți vecini mergând spre strada La Manga cu pâine și pături de lână. Era după masa zilei de vineri și în fața casei Juanei erau cel puțin opt oameni. O vecină făcu-se niște tocăniță și ducea din ea și bolnavilor. Ea a fost singura care a intrat în casă cu oala, pâinea și păturile: ceilalți preferau să nu intre. 

A venit și duminica și și fetița Juanei s-a îmbolnăvit. Într-o singură săptămână bunica, mama și fetița erau morți. Băiatul a rămas orfan. Pentru el viața nu avea să fie la fel. 

Pe 16 septembrie, inspectorul sanitar în funcție a făcut o vizită de urgență în satul nostru pentru a vedea starea de criză care domnea aici. Imaginați-vă mai mult de 300 de bolnavi într-un sat fără medic. În acele timpuri, cadavrele erau încă purtate pe umăr; o practică nesănătoasă care a fost abolită, sau cel puțin recomandată a fi evitată, în primele zile când infecția a început să se instaleze, și care se numea «gripă». 

Ca și pe 13 martie cu doi ani în urmă, școlile au fost închise, străzile și locurile publice ale orașului au fost igienizate pentru a evita contagiunea în rândul populației. Profilaxia adoptată a fost spălarea gurii și a nasului și dezinfectarea hainelor și a spațiilor aglomerate. 

La 26 septembrie 1918, exista deja o penurie de medicamente și alimente. Cea mai afectată parte a provinciei a fost tocmai Valea Almanzora. Gripa spaniolă s-a prezentat cu dureri abdominale intense și nu a avut efecte cerebrale în primă instanță; în incertitudinea și ignoranța de început s-a crezut că este tifos. La începutul lui octombrie 1918, domnul Ferret, inspectorul sanitar al provinciei, a declarat în raporturile oficiale și declarațiile făcute presei locală că situația s-a îmbunătățit în vale și că în decurs de două săptămâni se poate considera că gripa a fost stinsă în satele epidemice, inclusiv în Purchena. Dar să nu uităm că nu era medic în sat. Medici de la Beneficencia Municipal de Almería au venit să preia conducerea unui municipiu cufundat în panică și în cele mai întunecate circumstanțe care pot devasta ființele umane: boala și moartea.

Medicii Miguel de la Cara și Manuel de Villasante au îngrijit bolnavii și cei afectați de gripă, iar în opinia inspectorului sanitar au făcut ”o treabă fantastică”. Cu toate acestea, numărul deceselor înregistrate la Purchena în acele ultime luni ale anului 1918 a fost de 49, dintre care nouă copii. Să ne gândim pentru o clipă la ce ar fi însemnat aceste 49 de decese în primele luni ale anului 2020. Noi, cei din Purchena avem multe de mulțumit acelor profesioniști din domeniul sănătății din 1918. 

Iar acum să ne întoarcem în martie sau aprilie 2022, când noi toți ieșeam pe balcoane, terase și ferestre să aplaudăm lucrătorii din domeniul sănătății pentru munca lor deosebită în contextul sumbru care a afectat țara noastră. O epidemie fără precedent, fără vaccin. Un virus, pentru unii, care are o carte de identitate clar asiatică, tatăl guvernul Chinei, mama eprubetă de laborator din Wuhan; un virus cu capacitatea să-și aleagă victima, un virus inteligent. Să ne gândim la vecinii noștri comentând despre ordinea arbitrară prin care unii au fost infectați iar alții nu. 

Să ne întoarcem la acele luni când oamenii nu mai aveau fețe, iar mâinile noastre erau înveliți în plastic sau pline de iritații cauzate de cantitatea enormă de gel hidroalcoolic pe care am folosit-o. 

Și partea cea mai tristă: morțile și pierderile umane care, fără îndoială, sunt întotdeauna ireparabile.

Îmi amintesc acele luni de parcă ar fi fost un vis rău. Poate că și vouă vi se întâmplă acest lucru. Acest an, 2022 a fost un an relativ bun, am avut iarăși niște momente plăcute, în special în ultimele zile ale lunii iulie când mi-am văzut concetățenii simțindu-se bine la ediția a XXI-lea a Jocurilor Maurilor. Poate că nu ne mai gândim atât de des la Covid, sau poate că am uitat sau ne dorim să uităm cum ne-am petrecut atunci zilele; dar noi, în familia mea avem mereu la îndemână proverbe și câte o zicală de înțelepciune populară, dintre care una exemplifică perfect ce simt când mă gândesc la toți acei profesioniști din medicină, din comunitatea științifică, pe scurt, la toți au muncit din greu în acele timpuri dificile, care zice: ”Chiar dacă nu-ți permiți să dai recompensă pentru cel care te-a ajutat, cel puțin poți să fi recunoscător.” 

Cred că noi toți putem face mult mai mult decât să fim recunoscători, și anume să ne asigurăm că toți cei care au avut grijă de noi în acești doi ani să nu trebuiască să se întoarcă la condiții de muncă precare și nedrepte.

Și vă spune acest lucru Clarita, cea care există numai în domeniul gândurilor, nu are corp, dar a trăit deja foarte mulți ani, mai mult de patru sute. 

Vă îmbrățișez,

Clarita