Ca un vis

Noaptea trecută n-am putut dormi, m-am tot zvârcolit în pat, am citit un pic, am băut o ceașcă de lapte. Dar n-a ajutat nimic. Din când în când sufăr de o insomnie inexplicabilă. Poate din cauza jet legului cauzat de călătoriile în timp. Ultima dată am călătorit 120 de ani, huh. Nu-i mare lucru. 

Până la urmă, m-am săturat de toate aceste, mi-am deschis ochii și din pat am văzut o lumină discordantă iluminând clopotnița din Purchena din 2022. Era așa de câteva luni și mă îndoiesc dacă era vorba despre un mesaj codificat sau de o defecțiune care a trecut neobservată. 

În orice caz, nu am obținut nimic din încercarea de a decoda semnalele luminoase cu cunoștințele mele limitate de Morse.

M-am dat bătută și atunci mi-a venit în minte invenția luminii electrice care m-a făcut să mă gândesc la importanța acesteia în viața noastră de astăzi. În episodul anterior v-am povestit despre o crimă din Purchena, când atmosfera era încă sumbră, iar lucrurile erau luminate de lumânări și lămpi cu ulei, căci electricitatea era încă un lucru al viitorului.

După un timp a început să mi se facă somn, iar în cele din urmă am închis ochii și am căzut într-un somn ușor. Nu știu dacă am dormit mult sau puțin, dar somnul meu dulce a fost întrerupt de agitația veselă și de mirosul și pocnetul felinarelor aprinse.

Dezorientată, m-am întrebat: -Felinare aprinse? Cum, am călătorit înapoi în timp fără să-mi dau seama? N-ar trebui să adorm într-o altă eră căci s-ar putea să nu mă mai trezesc – m-am gândit speriată. N-am avut de ales decât să mă duc în sat și să aștept ora de culcare din acea seară, într-un an încă necunoscut pentru mine.

M-am grăbit jos și am văzut că în piață, zgomotoși și agitați, oamenii se înghesuiau. Un fel de intoxicație stranie domnea în fiecare colț al pieței, care începea să se lumineze încetul cu încetul. M-am hotărât să ies din starea mea de invizibilitate și să mă îmbrac cu niște haine asemănătoare cu cele pe care le purtau oamenii, sperând să nu ies la iveală. 

M-am apropiat de paznicul de noapte, care aprindea felinarele cu multă vervă, întrebându-l

• Bună seara, puteți să-mi spuneți în ce an suntem? 

Paznicul, cu pete negre de murdărie pe față, mi-a răspuns: „1920, Domnișoară. Mai bine nici nu vă întreb din ce ani veniți Dumneavoastră!” – mi-a zis râzând liniștit. 

Deci era anul 1920, și ce plăcere a fost pentru mine să călătoresc înapoi într-un deceniu atât de drag mie! Adevărul e că, în acel an, lumea a fost martora la numeroase schimbări. În țara noastră, în ultimii doi ani avuseseră loc două alegeri, iar sfera politică nu părea să se fi stabilizat deloc.

La începutul deceniului, regele Alfonso al 13-lea visa de modernitate și progres, dar între timp țara se scufunda încă în problemele care se prelungeau de zeci de ani, cum ar fi războiul, haosul politic și, mai recent, pandemia de gripă spaniolă. Apropo, această boală n-a avut nici o legătură cu spaniolii. A fost numită astfel datorită ziarelor noastre, care au relatat apariția primelor cazuri, pentru că în multe alte țări, cufundate în Primul Război Mondial, nu-și permiteau să tragă un semnal de alarmă în legătură cu o boală care își lua victimele ca pe niște piese de șah.

M-am uitat în jurul meu, amuzat de bucuria din aer, de lumina slabă pe care o reflectau felinarele… În Purchena încă nu ajunsese curentul electric! Ar mai trebuit să treacă trei sau patru ani. Cu toate acestea, am fost copleșit de un sentiment bizar de fericire și am fost convins că aceasta îmi era transmis de mulțimea din Piața Purchena. Oamenii se îndreptau spre Piața Larga spre o fațadă cu mai multe felinare aprinse și cu vase mari de iris și violete.

Până la urmă am ajuns și eu la locul unde oamenii se îmbulzeau. M-au surprins pălăriile purtate de câteva doamne, foarte puține printre majoritatea bărbaților cu șapcă și cu înfățișare modestă. Doamnele și domnii care le însoțeau au intrat mai întâi în ceea ce, uitându-mă în partea de sus a fațadei, am văzut că se numea Teatrul Almanzora.

Literele care alcătuiau semnul erau dispuse splendid pe fațada albă, într-o culoare smarald strălucitoare. Umbrele negre au dat profunzime și eleganță acestui minunat teatru din Purchena de care nu aveam cunoștință. Mulțimea se micșora pe măsură ce toată lumea intra, iar eu am zărit afișul mare de teatru din interiorul vitrinelor aflate pe o parte și de alta a ușii de intrare.

Posterele anunțau  inaugurarea Teatrului Almanzora din Purchena.

Alături de o fotografie a unei tinere frumoase, scria:

Espectáculos Empresa Praga S.A.

«La șapte jumate serată ÎN ONOAREA ȘI ÎN BENEFICIUL frumoasei și remarcabilei Paquita López, artistă de un merit excepțional, cu un cântec excelent și costume luxurioase. Splendidă în canzonetas și cuplé fino, precum și în cântecele populare.

Acompaniată de Los Valencianitos, o orchestră cu muzicieni de a calitate senzațională, în spectacolul intitulat “Apa care nu se bea”, un succes enorm al companiei noastre. 

Remarcabil, fantastic! – Am exclamat și m-am grăbit să intru în teatru, luând câteva monede din mica mea geantă de pânză pentru a cumpăra un bilet. Apoi mi-am dat seama că ar fi mai bine să asist la spectacol în invizibilitate, deoarece o fată singură într-o astfel de împrejurare ar putea atrage priviri incomode și întrebări indiscrete. Mai bine mă scutesc de o durere de cap și mă bucur de Paquita López și Los Valencianitos de pe culoarul central, locul meu preferat», m-am gândit.

Nici nu vă puteți imagina ovațiile pe care publicul din Purchena le-a dat muzicienilor și cântăreței, ce spectatori calzi, cât de generoși am fost întotdeauna noi, cei de aici!

Când am ieșit din teatru și în timp ce băieții, copiii, doamnele și bătrânii se risipeau, mi-am dat seama de ce am atașat cuvântul «răgușit» anilor ’20.

• Sper să mă întorc cât mai curând posibil! I-am spus bocegând paznicului de noapte care stingea ultimele lumini de pe fațada teatrului.

Iar acum e timp de culcare. 

Noapte bună,

Clarita