Dragă soacră

În noaptea de 31 octombrie 1868, a plouat cum nu a plouat în Urrácal de ani de zile. Râuri de apă se revărsau pe străzi, ducând cu ele stânci de mărimea unui cap de copil. Trecuseră două zile de când Juan Reche reușise să iasă la ţară; orașul era o mlaștină și accesele către câmpia fertilă erau impracticabile.

În dimineața aceea trimisese un băiat care a trecut pe lângă ușa lui să ia niște tutun. Disperarea de a fi închis în casa cu o cameră îl frământa. Și pentru a înrăutății lucrurile, soția era însărcinată, se tot plângea și nu se putea ridica din pat.  

Pe la miezul nopții, țipetele soției lui l-au alertat pe Juan, care ațipise în fața focului cu o țigară aprinsă în gură. Acum ploua și mai tare. Picăturile erau de mărimea migdalelor și vântul bătea atât de tare încât Juan a trebuit să se lupte pentru a ajunge la casa Iuliei, care era moașa satului. Câteva ore mai târziu, în mijlocul strigătelor sfâșiate ale mamei sale și ale tunetului de pe cerul violet, s-a născut Cecilia Reche y Martínez, un bebeluș plinuț, cu ochii întunecați ca firmamentul nopții nașterii sale.

Copila era deja senin în brațele mamei ei. Juan o privi cu un gest de uimire și dezgust, cu mâinile încă pline de sânge. În timp ce se gândea la mirosul puternic de sudoare, sânge și placentă, o picătură a alunecat pe fruntea copilului, făcând-o să izbucnească într-un plâns asurzitor mai tare decât furtuna și care a durat toată noaptea. Cecilia a crescut sănătoasă și la cea de a 14-lea aniversare era deja a fată tânără. A muncit din greu la câmp cu familia ei și a fost o fată ascultătoare și bună. Îi plăcea să meargă la biserică și se roagă rozariul ori de câte ori putea, deși era obosită în majoritatea nopților. 

Avea 27 de ani când s-a căsătorit și s-a mutat la Purchena împreună cu soțul ei. Nu de parcă Cecilia ar fi dus lipsa de pretendenți și, cu siguranță, s-ar fi putut căsători mult mai devreme în orașul ei, dar s-a rugat și s-a rugat să găsească vreun băiat din alt loc, ca să poată lăsa în urmă casa în care s-a născut, pentru că uneori acea casă i-a provocat o greața inexplicabilă. 

Cecilia era fericită în noua ei casă, și i se părea că Antonio, soțul ei, avea o inimă bună și venea dintr-o familie bună. Antonio și-a dorit să aibă copii și ca soția lui să stea acasă cu copiii. Visa de o familie largă căci el era singur la părinți și simțea un gol în interior din acest motiv. Cecilia și Antonio încercaseră să conceapă un copil încă din noaptea nunții, dădându-și seama de nereușită de fiecare dată când Cecilia își murdărea juponul.

Cât timp Dumnezeu nu a fost suficient de milostiv pentru a binecuvânta tânărul cuplu cu un copil, Cecilia a continuat să meargă la câmp pentru a-și ajuta soțul și soacra în treburile zilnice. În vara anului 1896, în timp ce Cecilia culegea roșii pe câmpul soțului ei, printre plantele de roșii apăru o siluetă înaltă, cu pielea închisă în culoare, cu părul creț, cu cel puțin o sută de mii de bucle. Omul, pe nume Mariano, s-a prezentat lui Cecilia, dând ușor din mâna și a spus că îl caută pe Antonio, fiul domnei María. Apoi a apărut și Antonio pe drum strigându-l pe străin, iar ea a fost captivată de bucle în timp ce le privea mergând spre sat. Septembrie a sosit și odată cu el a venit și vremea culesului strugurilor. Cecilia se gândise la Mariano de câteva ori, stingându-și roșeața gândurilor pentru că reprezentau ceva interzis.

• Ce rușine, Cecilia, ce ar spune Antonio dacă ar ști ce ai devenit! – își spunea. 

Munca o făcea să uite multe lucruri, inclusiv dorințele sufletului ei, iar în timp ce tăia ciorchinii de struguri, Antonio luase butoaiele, în care strugurii lor urmau să fie expediați în America, pentru a fi încordate. 

Într-o dupămasă de septembrie in 1896 Mariano s-a dus să-și caute prietenul, Antonio. În locul lui, i-a găsit soția, care cu primele picături de ploaie ale după-amiezii s-a înfășurat în brațele lui Mariano în timp ce clopotele Bisericii din Purchena răsunau pentru a sărbători Fecioarei Maria.

Mariano nu și-a mai căutat prietenul o vreme, atât de vinovat și umilit se simțea. Nu dormea noaptea gândindu-se la dezonoarea lui, gândindu-se la consecințele acțiunilor sale. S-a gândit și la Antonio, la felul în care își va pune mâna pe Cecilia și retrăia de câte ori ar fi dorit sentimentele care pe el l-au cuprins în după-amiaza zilei de 12 septembrie. Mariano și Cecilia se gândeau unul la celălalt în fiecare zi, simțind o greutate imensă de îndată ce ridicau privirea și își dădeau seama de cine aveau alături. Antonio amăgit, bietul suflet; iar soacra Maria, înnegrită de mizeria sobelor, își pierdea încetul cu încetul răbdarea în timp ce aștepta sosirea unui copil.

Pe data de 25 aprilie 1897 ploua de San Marco în Purchena. Rareori era vremea când pământul nu era ud în cinstea sfântului cu leul. Cecilia era fericită în acea zi. Ploaia i-a amintit de memorii stranii, furtuna o liniștea cumva. Spre amiază, s-a dus la cuptor să ia niște bucăți să le ducă la câmp unde Antonio și soacra o așteptau în umbra șopronului. Ploaia s-e îmblânzi-se deja. Era să ajungă la câmp când cineva a apucat-o de braț și i-a acoperit gura. Cu ochi mari Cecilia s-a uitat la Mariano care, cu lacrimi curgându-i pe față, începu să o sărute cu disperare.

Cecilia a ajuns la șopron cu cei doi hornazo-uri plini de murdărie, spunând că se împiedica-se și cerând să fie iertată. Soacra a văzut în ochii norei ei o vinovăție mai mare decât să fi stricat hornazo-ii pe care au putut cumpăra cu efort mare și nu a uitat privirea din ochii Ceciliei nici în lunile următoare.

A venit vara și familia era iarăși la câmp cu trestii să ghideze plantele de roșii. Era tot mai cald și zilele pe câmp începeau în zori pentru a evita soarele. În timp ce se aplecă după niște trestii, Cecilia a leșinat și a căzut la pământ. Nouă luni mai târziu, ea a născut o fetiță cu bucle în păr. Nu era timp în sat să înceapă să bârfească despre paternitatea fetiței și nici soacra să smulgă într-o dimineață copilul de la sânul mamei și să-i pună întrebarea pe care își punea toată lumea. Cecilia n-a plâns, ci a afirmat că există un singur tată, Antonio, fiul Doamnei Maria. 

Soacra, cu un gest grav și cu privire isterica, a scos din buzunarul șorțului o foarfecă de cusut și, punând-o pe burtica fetiței, i-a spus:

• Dacă-i faci pe oamenii din Purchena să mai vorbească, te fac să-ți scoți fata moartă în lacul proprietarului. Fă-mi fiul conștient de dezonoarea ta și următorul lucru pe care îl știi este că vei fi găsită înecată în același iaz.

Cecilia era paralizată de teama că i se va întâmpla ceva fetiței ei, iar noaptea nu dormea ținându-și cu ochii ațintiți la ușa dormitorului. Între timp și Mariano auzise zvonurile din Purchena și cei exact nouă luni care au trecut de ziua San Marco nu puteau fi o simplă coincidență. 

Trebuia s-o vadă pe Cecilia și pe fetiță cu orice preț, și așa și s-a întâmplat în dimineața zilei de 12 ianuarie 1898. S-a asigurat ca Cecilia să fie singură în casă, iar când nimeni nu se afla pe stradă, a bătut la ușă pe care Cecilia a deschis-o cu copilul în brațe. Mica familie s-a îmbrățișat dar fără a pierde timpul Mariano i-a spus Ceciliei că ar trebui să fugă în următoarele câteva zile dacă nu-și doresc ca familia și numele lor să cadă în disgrație și deci aveau să ia următoarea navă care părăsea portul Almeria către Brazilia în noaptea de 14 ianuarie. A existat o singură cale de a face rost de banii necesari pentru biletele de vapor: să vândă bijuteriile soacrei îndată ce ajung în capitală, fără a lăsa vreo urmă a evadării lor sau a jafului.

În acea noapte Cecilia s-a sculat de mai multe ori să se ducă în dormitorul soacrei. Dar încercările sale au eșuat pe de o parte din cauză că copilul începea să plângă sau datorită spaimei provocate de simpla amintire a privirii înfuriate a doamnei Maria. 

Ceciliei i-a rămas o singură noapte să fure bijuteriile și să evadeze prin munți spre Almeria. Ori o făcea acum, ori n-ar mai fi viitor pentru fetița ei, pe care Antonio nu voia s-o vadă și deja vorbea despre abandonarea ei soartei la ușile unei instituții religioase.

În noaptea zilei de 13 ianuarie 1898 Purchena a fost scufundată într-o ceață deasă care s-a contopit cu fumul care emana din coșuri. Frigul se prelingea prin crăpăturile colibelor și nici măcar pereții de piatră ai râului nu puteau opri frigul intens care năvăli împotriva caselor. Cecilia și-a adormit fetița pe la 11 seara. Copila a adormit adânc când mama ei a alăptat-o și și-a mișcat mânuțele doar când visa. Cecilia a deschis ușa camerei sale, ținând în pumn cheia dulapului soacrei. Antonio ar fi ajuns până acum la han, înecându-și nefericirea și potolind frigul cu tot mai multe pahare de vin.

Soacra sforăia, aproape că se sufoca, când Cecilia deschise ușa. Inima îi bătea atât de tare încât o durea pieptul, și-a simțit ochii ieșind din orbite pentru a se uita înapoi în caz că fata s-a trezit, apoi a izbucnit în lacrimi. A deschis dulapul, a scos sertarul și, în cele din urmă, a ajuns la mica cutie de bijuterii unde soacra își ținea bijuteriile: un medalion de aur, două verighete și mai multe obiecte din argint. Cecilia le-a luat pe toate în palmă și oftând, se întoarse încet spre uşă. Soacra stătea pe marginea patului cu foarfecele de cusut în mână. Le mânui încet și un zâmbet sinistru începu să-i apară pe față, cu chipul ei mai calm și mai rece decât ultima dată când Cecilia văzuse acele foarfece. 

Cecilia își ținea privirea ațintită asupra foarfecelor, care sclipeau în întunericul camerei. Nu a observat imediat că soacra ei se dă jos din pat și se îndrepta încet spre ea. Doar scâncetul fiicei ei a scos-o din gânduri și atunci și-a dat seama că soacra era deja numai la o distanță de braț. Fără să clipească, Cecilia ridică ulciorul cu apă de pe noptieră, o zdrobi lovind-o în lemn și așeză sticla spartă la un centimetru de zâmbetul macabru al soacrei ei.

Fetița începuse să plângă mai tare, iar când soacra a lansat atacul, Cecilia a ia înfipt sticla spartă în gât dintr-o lovitură făcând râsul să dispară de pe fața soacrei după care asta a căzut în pat, care a absorbit sângele ca un burete. Cecilia a ieșit din impasibilitate la sunetul ușii trântite puternic, care a lăsat în urmă sunetul unui viscol teribil. S-a repezit în camera ei și a luat copila în brațe, acoperind-o cu mai multe pături.

Antonio era deja în ușă. Mâinile lui erau însângerate ca cele ale tatălui Ceciliei în ziua nașterii ei, având aceeași privire de uimire și dezgust. Acum Cecilia își reținea lacrimile și fata scâncea. Antonio s-a apropiat de ei și i-a smuls copilul din brațe.

A apucat-o pe Cecilia cu o mână, lăsând-ui fața cu cicatrice de sânge și i-a spus să meargă cât de departe poate dacă vrea ca fiica ei să trăiască. A încercat să se îndepărteze de Antonio și să-și prindă fiica, dar a simțit înțepătura foarfecelor în burtă. S-a uitat pentru ultima oară la fiica ei, crezând cumva că Antonio spunea adevărul și a părăsit casa fără să se uite înapoi.

În zori, clopotele Bisericii din Purchena au bătut parcimonios pentru moartea soacrei. Cecilia nu s-a reîntâlnit niciodată cu Mariano, după ce umbrele nopții au cuprins-o. Cecilia a ajuns la închisoare la scurt timp după aceea, acuzată de jaf și uciderea soacrei. Cât despre fetița ei cu bucle nu s-a mai auzit nimic. Sau cel puțin până nu mă hotărăsc să vă povestesc despre asta, prieteni dragi. 

Deocamdată bucurați-vă de castane și de povestiri căci iarna bate deja la ușă. 

Pe curând. 

Clarita.

Nota autorului: această poveste a fost ficționalizată dintr-un eveniment real petrecut în ianuarie 1898 la Purchena. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.